Cum m-am îndrăgostit de cărți?Povești primite de la membrii comunității Mamele citesc
Povestea Gabrielei V., mamă a trei copii (locuiește în Suceava)
Am fost o elevă silitoare, dar fără înclinații spre un domeniu anume. Îmi amintesc doar că detestam orele de matematică. Atracția pentru cărți s-a produs încă din clasa întâi când am luat coroniță și am primit în dar niște cărți. Una dintre ele se numea „Poftiți la broscotecă” (de Mariana Filimon). Imi amintesc acel dar ca unul dintre cele mai prețioase, purtam cărțile acelea, citite de nenumărate ori, numai după mine.
Timpul a trecut, iar plăcerea mea de a citi a fost undeva ascunsă mulți ani. Mi-am redescoperit această pasiune târziu, în anii facultății, când citeam până în zori cărți legate de lagărele și închisorile comuniste - niște povești sfâșietoare. Astfel, am devenit fidelă cărților inspirate din viața reală... Am trecut apoi la tragicul parcurs al evreilor, la viața femeilor musulmane, la biografiile unor oameni importanți ai planetei, la jurnale.
Acum sunt mama a 3 copii mici și nu mai pot citi cărți atât de profunde. Important e că plăcerea de a citi a rămas vie și nu o voi lăsa să se stingă, ci o voi amplifica prin copiii mei care deja au început să-și prețuiască propria bibliotecă.
Povestea Dorinei R., mama unui băiat de 7 ani (locuiește în Londra)
Dragă Alina,
ție și Ralucăi trebuie să vă mulțumesc pentru dragostea mea pentru cărți! La fel ca și tine, nu eram îndrăgostită de ele dintotdeauna. Țin minte că în școala primara obișnuiam să împrumut cărți de la biblioteca din comună. Îmi plăcea așa de mult mirosul de acolo, recunosc că și acum îl am întipărit în minte. Citeam pentru că ni se cerea la școală și citeam pentru că îl vedeam pe tatăl meu devorând câte 2-3 cărți odată. Aveam o bibliotecă mică acasă, dar nu am fost niciodată motivată. Până într-o zi, cand am primit una dintre cărțile mele preferate “Jane Eyre” scrisă de Charlotte Bronte, de la prietenele mele din liceu! Să fi fost acum vreo 17 ani, nu mai țin minte exact, însă îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut și cu cât entuziasm am citit-o. Cartea aceasta mi-a deschis ușa spre o lume fantastică, unde am râs, am plâns, am avut emoții fel de fel! Și nu pot decât să le mulțumesc fetelor și să le fiu veșnic recunoscătoare pentru această minunată pasiune a mea pentru cărți!
Povestea Eugeniei Bulat (locuiește în Chișinău) - Fragmente din cartea „PROFESORUL. Ștefan Sevastian Bulat. In memoriam” (Editura UNU, 2020)
Parcă o văd: prima mea carte, primită cadou de la învățătoarea mea pentru reușită excelentă la învățătură la sfârșit de clasa I-a ─ cartea cu care stăteam în soare în bătătura de lut, albă, din fața școlii de la Strătan! În ziua aceea, nu m-am despărțit de ea nici la joacă. O strângeam strâns la piept, îi citeam repetat numele, treceam iar și iar cu degetele peste copăcelul încărcat cu cireșe roșii, desenat pe copertă! Se numea „Copăcei cu cercei” și nu era nimic pe lume mai frumos: era cartea mea, mândria mea, comoara mea binemeritată! Cartea, deci, și învățătoarea, prima mea învățătoare ─ acestea erau comorile mele, oaza mea de bucurie intimă, familia sufletului meu regăsit. În oaza aceasta de lumină am pornit la drum, alimentându-mă cu speranța, că, da, există și o altă lume, una minunată, spre care trebuie să merg, cu orice preț, ca să ajung să locuiesc în ea. Mă născusem într-o casă fără cărți, iar natura, se știe, nu suportă goluri.
Erau două biblioteci la școala noastră de la popa Petrea: una chiar la intrare, cum pășeai în coridor, în stânga; în cealaltă intrai pe afară, căci se afla pe latura stângă a casei. Prima era pentru clasele mari, cealaltă pentru primare. Câțiva ani, am tot dat colțul pe prispa îngustă a școlii, ca să ajung în capătul acesteia, la ușa bibliotecii pentru cei mici: ușa Raiului! Aici am descoperit fascinația poveștii!
Doamne-Dumnezeule, ce lume, ce lumi! Câte emoții, câte seri petrecute cu ochii în gol, cu gândul la Harap Alb sau Făt Frumos și calul lui năzdrăvan; la Ileana Cosânzeana, la castele înalte, înghițite de păduri bătrâne; la Baba Cloanța, Gheonoaia, Pajura de Foc ori Setilă-Lăț-Lungilă; la zmeii cei cu multe capete și puteri nemăsurate, la atâtea alte lighioane care de care mai strașnice și mai periculoase!
Insula comorilor, Robinson Crusoe și celelalte cărți de acest gen îmi creau reale lumi pe care altfel nu aveam cum să le știu (ajunsesem să cunosc, precum un marinar sadea, părțile unui vas maritim: pupă, proră, bord, babord, velă, catarg ș.a., precum și gradele celor de pe vas, de la căpitan la coc). Ele îmi adăpau spiritul de aventură, mă țineau cu sufletul la gură, alimentându-mi sensibilitatea, și mă teleportau într-o cu totul altă lume decât cea în care trăiam. Eram acolo, înăuntru, în acea lume, în acele lumi.
Ajunsesem să fiu un fel de fantomă. Ziua, înrăită pe tot și toate, abia așteptam noaptea, ca să mă întorc în lumea mea. Citeam cu pasiune și spaimă. Se întâmpla des ca, atunci când eram adânc în aventura lecturii, în „cuhnea”* de pe beci să apară furios și hotărât tata și să stingă lumina. Știam că, dacă o găsește a doua oară deschisă, lovitura va fi iminentă, iar tata avea mână grea.
Peste un timp, găsii o soluție: puneam de cu seară, sub pernă, o lanternă mare, cu care, de obicei, se duceau părinții în beci. La lumina chioară a acelei lanterne citeam până mă dobora somnul. Citeam mereu pe partea stângă, astfel că ochiul meu stâng, leneș și plimbăreț din naștere, adormea liniștit, de unul singur, înainte să adorm eu. Așa am ajuns să văd aproape că numai cu un singur ochi: e un secret al meu care azi nu mai interesează pe nimeni.
Am pășit apoi, cu oarecare sfială, pragul bibliotecii pentru cei mari. Acolo, ca cititor fidel și corect, în scurt timp, am fost lăsată să răscolesc de una singură rafturile. Poate că pentru parametrii de azi biblioteca nu era una foarte bogată, dar anume în ea am prins gust pentru Jack London, Thomas Mayne Reid, ulterior, Theodore Dreiser, Alexandre Dumas, Dumas fiul, dar și alte traduceri din literatura universală, făcute într-o frumoasă Limbă Română de regretatul Alexandru Cosmescu, volume precum Tăunul lui E.L. Voinici ș.a.
