De ce (să) scriem?

Am început să țin primul jurnal când aveam 10 ani. Era un caiet de școală, liniat, cu un clovn colorat pe copertă și începea cu niște cuvinte clasice: „dragă jurnal…”. De atunci tot adun diverse agende și carnețele pe care le folosesc pe post de jurnal. Nu scriu în fiecare zi și nici măcar în fiecare lună, dar știu că e acolo, pe un raft, la îndemână.

De multe ori mă surprind spunând „prefer să scriu decât să vorbesc” și, adevărul este că scrisul îmi vine tot timpul mai ușor atunci când simt că am nevoie de claritate, când vreau să îmi pun ordine în gânduri, când nu vreau sau nu pot să spun cu voce tare că trec prin ceva dificil la un moment dat. Pentru ca scrisul să își atingă scopul, în cazul meu, trebuie să scriu de mână, fie că e vorba de programări în agendă, liste (fără de care nu aș putea supraviețui :) ) sau niște gânduri în jurnal.

Am terminat de citit cartea scrisă de Suleika Jaouad - Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată și, pe tot parcursul cărții, mi-au atras atenția paragrafele în care autoarea (sau alte persoane cu care aceasta interacționează) vorbește despre puterea scrisului, a poveștilor transmise mai departe, a cititului și a cărților.

Știi deja că iubesc cărțile și cred în puterea extraordinară pe care o au acestea, dar cred că trebuie să dăm încă o șansă și scrisului în jurnal sau sub orice altă formă. Sunt convinsă că se întâmplă ceva magic atunci când ne punem pe hârtie gândurile!

Dacă ai nevoie de mai multă convingere, te invit să citești povestea Suleikăi, o carte care m-a ținut lipită de ea, de povestea ei și care este mult mai mult decât povestea unei persoane care a luptat cu o boală extrem de grea.

Citate din carte:

Au fost zile, bineînțeles, când eram prea obosită ca să scriu mult, însă faptul de a ține un jurnal mi-a reaprins dragostea pentru cuvinte, iar asta m-a inspirat să încep din nou să citesc serios.

Am scris când eram acasă și când mă aflam din nou la spital. Am scris până când furia, invidia și durerea s-au risipit - până când n-am mai auzit bipăitul persistent al monitoarelor, șuieratul ventilatoarelor și alarmele care se declanșau permanent. Nu puteam deocamdată intui unde avea să mă ducă proiectul meu de o sută de zile, însă știam că îmi găsisem puterea.

„Scrie”, spune Annie Dillard, „de parcă ai fi pe moarte”. Suntem cu toții pacienți în fază terminală pe acest pământ - întrebarea nu e „dacă”, ci „când” survine momentul morții.

Deși nu puteam să ies din rezerva de spital, scrisul era portalul prin care călătoream în timp, în spațiu și pe alte continente.

-Un lucru pe care l-am învățat din toată experiența asta, spune el, e că-mi găsesc hrana sufletească în poezie. Regăsesc ceea ce am trăit în ce citesc, și așa descopăr limbajul pe care-l pot folosi ca să descriu ce simt.

La fel ca în cazul lui Ned, cititul și scrisul au fost esențiale pentru mine încă din copilărie. După ce am primit diagnosticul, faptul că puteam să scriu m-a ajutat să-mi găsesc un sens al existenței chiar și atunci când starea mi se deteriora, chiar și când nu mă mai recunoșteam în oglindă. Îmi dădea iluzia de control când trebuia să cedez atât de mult celor care aveau grijă de mine. Încercarea de a reda experiența în cuvinte m-a făcut un ascultător și un observator mai bun nu numai în ceea ce-i privește pe alții, ci și în privința schimbărilor subtile din corpul meu. M-a învățat să-mi exprim părerea și să-mi apăr drepturile.

„Puterea unei povești este să vindece și să ne încurajeze”, a scris ea. „Și, dacă suntem îndeajuns de curajoși ca să ne spunem propria poveste, o să ne dăm seama că nu suntem singuri, niciodată”.